Modele de guvernanță multi-nivel pentru acțiuni climatice

Principalele modele MLG relevante pentru tranziția energetică durabila, sunt:

• Modelul de guvernanță poli-centrică;
• Modelul de guvernanță în rețea;
• Modelul de guvernanță bazat pe principiul subsidiarității;
• Modelul de guvernanță teritorială;
• Modelul de guvernanță bazat pe parteneriat public-privat (PPP);
• Modelul de guvernanță urbană/metropolitană;
• Modelul de guvernanță bazat pe colaborare transfrontalieră.

Modelul poli-centric de guvernanță facilitează coordonarea între municipalități, regiuni și organizații ale societății civile, care pot dezvolta proiecte proprii – de exemplu, instalarea de panouri fotovoltaice la scară locală sau programe de eficiență energetică pentru clădiri publice – dar care rămân aliniate la obiectivele naționale și internaționale. Această structură descentralizată permite adaptarea rapidă la schimbări și experimentarea unor soluții inovatoare, oferind astfel o reziliență sporită în fața crizelor climatice sau economice.

Guvernanța în rețea reprezintă un model ilustrativ pentru înțelegerea modului în care diferite entități – instituții publice, organizații non-guvernamentale, firme private și comunități locale – colaborează în vederea realizării unor obiective comune. Spre deosebire de structurile ierarhice tradiționale, guvernanța în rețea se bazează pe parteneriate non-ierarhice, unde deciziile sunt luate prin consens, iar responsabilitățile și resursele sunt distribuite între participanți. În contextul tranziției energetice, acest lucru se traduce prin posibilitatea de a dezvolta proiecte comune de energie regenerabilă, programe de eficiență energetică sau inițiative de inovare tehnologică.

Principiul subsidiarității presupune ca deciziile să fie luate la nivelul cel mai apropiat de cetățeni, iar intervenția nivelurilor superioare să apară doar atunci când problemele nu pot fi rezolvate eficient local. Acest model promovează proximitatea decizională, legitimitatea democratică și adaptabilitatea politicilor publice la nevoile concrete ale comunităților. În domeniul tranziției energetice și al acțiunilor climatice, subsidiaritatea oferă un cadru care încurajează soluțiile descentralizate și implicarea directă a comunităților locale în gestionarea resurselor și proiectelor energetice.

Modelul de guvernanță teritorială se bazează pe recunoașterea și valorificarea particularităților geografice, economice, culturale și sociale ale fiecărui teritoriu. Acest model afirmă că politicile publice trebuie adaptate la specificul local și regional, luând în considerare resursele disponibile, structura economică și nevoile comunităților. Astfel, guvernanța teritorială are ca scop implementarea uniformă a politicilor climatice și personalizarea lor în funcție de caracteristicile fiecărui spațiu. Un element definitoriu al acestui model este integrarea politicilor sectoriale într-o viziune teritorială coerentă.

Modelul de guvernanță bazat pe parteneriatele public-private (PPP) se bazează pe colaborarea dintre sectorul public și cel privat pentru dezvoltarea și implementarea unor proiecte de interes comun. Acest model s-a dezvoltat puternic în ultimele decenii, fiind utilizat nu doar pentru infrastructura clasică, ci și pentru proiecte legate de energie, mediu și inovație tehnologică. Principala caracteristică a parteneriatelor public-private o reprezintă diversitatea resurselor mobilizate. În domeniul tranziției energetice, proiectele de amploare necesită investiții considerabile, care adesea nu pot fi asigurate exclusiv din fonduri publice.

Modelul de guvernanță urbană sau metropolitană este centrat pe nevoia de coordonare între municipalitățile care fac parte din aceeași zonă urbană funcțională. În contextul tranziției energetice și al politicilor climatice, regiunile urbane și metropolitane au o importanță majoră, deoarece concentrează cea mai mare parte a populației, a infrastructurii și a consumului de energie. Caracteristica definitorie a acestui model o reprezintă integrarea politicilor publice la nivel urban și metropolitan, într-un cadru coordonat care depășește granițele administrative.

Colaborarea transfrontalieră implică cooperarea instituțională și politică între state sau regiuni care partajează frontiere geografice sau infrastructuri comune, și este esențială atunci când provocările climatice depășesc granițele administrative. Acest model presupune armonizarea legislativă, coordonare în planificare, partajare de resurse și informații, precum şi dezvoltarea de proiecte comune care să maximizeze eficiența și reziliența la nivel regional transnațional. Caracteristica definitorie a colaborării transfrontaliere este interdependența spațială.

În realitate, niciun stat sau oraș nu folosește un singur model „pur”. Cele mai eficiente sisteme combină coordonarea verticală cu inițiativa locală, parteneriatele cu mecanismele de reglementare și învățarea în rețea cu evaluarea continuă. Cheia nu este alegerea unui singur model, ci capacitatea de a le integra într-un cadru coerent și funcțional.