În România adoptarea modelului MLG a început printr-un proces de descentralizare a diverselor competențe ale autorităților publice centrale și prin înființarea regiunilor de dezvoltare. Deși s-au realizat progrese substanțiale, continuă să existe și o serie de dificultăți în ceea ce privește dezvoltarea structurilor decizionale. Principalele motive se leagă în primul rând de lipsa susținerii politice. Un exemplu relevant este procesul de regionalizare, care, în prezent, răspunde mai degrabă unor cerințe funcționale – atragerea de fonduri europene și pregătirea programelor de dezvoltare a capacităților de management – decât unor funcții reale de decizie și implementare a politicilor. În ciuda acestor dificultăți, există inițiative dublate și de presiunea economică pentru întărirea rolului regiunilor de dezvoltare și odată cu acestea de dezvoltare al celui de-al treilea nivel, alături de celelalte două existente: central și local.

Elementele modelului european MLG se regăsesc în proporții diferite și la nivelul țărilor Europei centrale și de est, nou intrate în blocul comunitar după 1990. Astfel, la nivelul acestor țări au fost create diferite forme de regionalism, astfel încât să susțină dezvoltarea economică și socială. Un rol important în apariția acestor forme incipiente ale modelului MLG l-au avut condiționările impuse de programele de preaderare și acces la fondurile structurale precum și eforturile susținute de UE în acest sens.

Legea 151/1998, care a instituit cele opt regiuni de dezvoltare destinate implementării și evaluării politicilor de dezvoltare regională, a rezultat din analiza prezentată în Carta Verde a Dezvoltării Regionale (1997). Acest document strategic a fost elaborat în cadrul programului PHARE, finanțat de Uniunea Europeană și Guvernul României, beneficiind de asistență tehnică din partea experților internaționali. În cadrul programului, a fost constituit un grup de lucru pentru politici regionale, format din reprezentanți ai ministerelor-cheie și ai autorităților regionale, care au supervizat implementarea activităților. Politica propusă a urmărit trei obiective principale:

a) pregătirea României pentru alinierea la cerințele Uniunii Europene și accesarea fondurilor structurale europene;

b) reducerea disparităților regionale;

c) integrarea activităților sectorului public pentru a permite regiunilor să atingă un nivel avansat de dezvoltare.

Regiunile rezultate și a căror componență este specificată abia în Legea 315/2004 reprezintă asocieri de județe fără personalitate juridică, cu scopuri statistice și de dezvoltare regională, pentru gestionarea și implementarea fondurilor de preaderare și post aderare. Regiunile, de asemenea, nu au putere fiscală sau/și politică, fiind orientate mai degrabă spre sarcini.

Instituțiile europene definesc diferit conceptul de regiune. Consiliul Europei o descrie drept un teritoriu de dimensiune medie, omogen și determinabil geografic, în timp ce U.E. o consideră o unitate administrativă imediat inferioară statului național. În România, județul se încadrează în definiția regiunii conform Adunării Regiunilor Europei, având Consiliu Județean și președinte ales, însă, pentru U.E., județul este o unitate NUTS 3, mai mică decât o regiune. Cele 8 regiuni de dezvoltare nu corespund criteriilor Consiliului Europei pentru regiuni. La nivel regional funcționează Agenția de Dezvoltare Regională (executiv) și Consiliul de Dezvoltare Regională (deliberativ). Regiunile de dezvoltare nu au statut juridic propriu și doar coordonează programele regionale gestionate de Agențiile de Dezvoltare Regională (ADR). ADR-urile sunt organizații nonprofit și nonguvernamentale, responsabile cu implementarea și monitorizarea politicilor de dezvoltare la nivel regional. Spre deosebire de unitățile administrative locale, care își aleg conducerea prin vot, structurile regionale nu sunt alese democratic, ceea ce le conferă o legitimitate redusă. Politica de dezvoltare regională este coordonată la nivel național de Consiliul Național de Dezvoltare Regională și Ministerul Dezvoltării (CNDR).

În perioada de preaderare, Uniunea Europeană a încurajat România să descentralizeze autoritatea pentru a întări capacitatea administrativă locală și a facilita implicarea autorităților regionale și locale. Cu toate acestea, după aderare, procesul a cunoscut o inversare parțială, cu o revenire la centralizare prin ministere, gestionată prin structuri precum CNDR (Consiliul Național de Dezvoltare Regională) și FDR (Fondul de Dezvoltare Regională). Slaba capacitate a structurilor regionale de a elabora politici eficiente și absorbția redusă a fondurilor de preaderare au contribuit la această recentralizare.

În vederea susținerii descentralizării, România a adoptat Legea 195/2006, care definește principiile esențiale ale acestui proces, inclusiv subsidiaritatea, asigurarea resurselor corespunzătoare și responsabilitatea autorităților locale. În teorie, descentralizarea ar trebui să ofere beneficii clare, precum o mai bună adaptare la nevoile locale și o transparență sporită, dar implementarea sa a avut rezultate ambigue. Deși descentralizarea a dus la creșterea bugetelor locale, ea a accentuat și inegalitățile regionale, deoarece resursele rămân concentrate în marile aglomerări urbane. Principalele obstacolele includ lipsa unei delimitări clare a responsabilităților între diverse niveluri guvernamentale și lipsa mecanismelor de monitorizare. În pofida acestor limitări, funcționarea sistemului de guvernanță multi-nivel este totuși susținută printr-o serie de canale distincte: constrângerea exercitată de legislația UE, preluarea modelelor europene și adaptarea instituțională.

Înapoi la Guvernanța multi-nivel